Despre pasul St. Bernard si cateii Saint Bernard

„Pe de o parte sunt munti pana la ceruri, pe de alta parte – prapastii adanc care iti provoaca tremur, fiind aproape de ceruri, eram sigur ca rugaciunile mele vor fi auzite. ” Doamne, am spus, ajuta-ma sa ma intorc la la fratii mei sa le spun sa nu vina niciodata in acest loc de chin”. Am scos o calimara de cerneala pentru a scrie cateva cuvinte, dar, din pacate, cerneala era gheata, degetele m-au refuzat sa tina pena, barba mi-a inghetat si respiratia mea sa transformat intr- nor „.

Aceasta descrierea despre trecerea pe timp de iarna prin Marele Pass St. Bernard, John de Bramble, un calugar din Canterbury. De fapt, trecerea pasului la o altitudine de 2469 de metri a fost intotdeauna dificila si departe de a fi sigura. Omul trebuia sa aiba o rezistenta fizica considerabila pentru a urca pe drumurile grele pana la inaltimi enorme si a rezista tuturor greutatilor de pe traseu. Ultimii kilometri ai drumului trec prin coama Combes de Mors, Creasta Mortii, complet acoperit cu urme de avalanse puternice.

Traseul abrupt scoate calatorii obositi catre o trecere cu un lac glaciar mare in mijloc. Pe trecere, vanturile inghetate sufla continuu, iar lacul este acoperit cu gheata timp de pana la doua sute – doua sute cincizeci de zile pe an. Cladirile de langa Marele Pass St. Bernard, se ingramadesc intr-o gaura in piatra.

Candva un detasament de legionari romani efectuau un serviciu regulat aici, pazind adapostul unde se poate lua o pauza, adapostit de vantul de gheata. De la pas urma o coborare nu mai putin dificila in valea Aosta. In anul 12 i.Hr., imparatul Augustus a ordonat ca aici sa fie facut un drum, de-a lungul caruia erau pusi stalpi de masurare.

Candva a fost aici si templul lui Jupiter. Muzeul de pe pas contine multe figurine ale lui Jupiter Penninus – sfantul patron al calatorilor si o placa de bronz cu apeluri la el. „Pentru Penninus, ca sa ma lase sa trec si sa ma intorc. De la Mark Yuli”. Sau: „Marele si bunul Jupiter Penninus”. Deci asa incercau legionarii si comerciantii sa-l imbuneze pe stapanul drumurilor si pasurilor.

In Evului Mediu la pasul Sf. Bernard a mai scazut, in apropiere de el se stabileau banzi de talhari. In secolul al X-lea, pasul a fost cucerit de mauri, dar foarte curand locuitorii i-au alungat pe intrusi de la pas. Aceasta campanie a fost condusa de preotul Bernard de Menton, care a fondat mai tarziu o manastire la Pas. Manastirea a ars, dar unele dintre cladirile sale din secolele X-XII sunt intacte pana in ziua de azi. Si templul principal al manastirii a fost construit in secolul al XVII-lea, iar aceasta biserica este renumita pentru decorarea sa – capodopera de sculptura in lemn – si … racoarea vesnica.

Drumul spre pas din toamna era fost insemnat cu stalpi, care in timpul iernii abea se vedeau din zapada. Se incerca a face cararea in locuri care erau cel mai putin expuse pericolului unei avalanse subite.

Peste pas nu treceau doar persoane singure, dar si caravane comerciale si armate intregi. Cu toate acestea, asta n-a redus greutatea tranzitiei. In mai 1800, Napoleon, cu patruzeci de mii de soldati, a trecut prin Marele Pass St. Bernard in Italia. Chiar si in insorita luna mai de la incepand cu inaltimea de 2000 de metri in munti este zapada. Pustile erau scoase de pe roti si erau tarate pe sanii, care era tarata de o suta de oameni. Vitele nu ar fi suportat acest lucru. Napoleon insusi aproape a murit in timp ce urca pe pas – catarul sau s-a prabusit in prapastie, iar ghidul – un elvetian de la Valais – abia a reusit sa-l prinda pe primul consul.

Este clar ca numarul detasamentului nu putea servi drept aparare impotriva avalanselor. La mijlocul secolului al XVI-lea, o avalansa brusca ingropa un intreg detasament de soldati elvetieni pe drumul lor spre Italia. In 1774 o avalansa similara a acoperit un grup de douazeci de comercianti. Lista de victime ale „mortii albe”, din nefericire, este rescrisa si in zilele noastre …

Doar ca in zilele noastre toate aceste orori pot fi suportate doar din proprie dorinta. Sub masivul muntelui Marelui Pass St. Bernard, intre orasele Bourke-Saint-Pierre (in Elvetia) si Saint-Remy (in Italia), a fost sapat un tunel de sase kilometri. Toate tranzitiile si transporturile de afaceri sunt facute acum prin el. Pasul deja de patruzeci de ani rmane doar un loc de pelerinaj pentru turisti.

Mai recent, calugarii ofereau cazare gratuita peste noapte pentru calatori, sperand ca acestia ar pune in cutiuta milei o suma comparabila cu costul intretinerii acestora. Cu toate acestea, conducatorii auto au folosit serviciile lor fara gena, asa ca acum calugarii nu mai fac filantropie si ii trimit pe toti la un hotel construit de curand.

Calugarii insisi traiesc ca acum cu secole in urma, la pas 12 ani, dupa care coborau la manastirea din Martigny. Calugarii din Marele pas St Bernard sunt recunoscuti dupa o panglica alba care cade de la umar peste haina neagra. Timp de noua secole lungi, eu au ajutat calatorii prinsi pe calea spre pas de vant si frig. In dimineata urmatoare, dupa fiecare furtuna de zapada, calugarii coborau traseul si-i luau pe cei rataciti si epuizati. Sau cei care si-au terminat drumul de viata in acest loc dur.

La acea vreme, oamenii inca nu stiau despre schi in Alpii Elvetieni, iar calugarii se deplasau pana la talie in zapada, proband drumul cu bastoanele lor lungi. In spatele fiecaruia, era o punga cu o felie de paine si o sticla de rom – sprijinul necesar pentru oamenii care-si pierdeau puterea. Ei erau insotiti de doi sau trei caini mari – chiar aceia, care sunt cunoscuti astazi intregii lumi …

Saint Bernards au fost incrucisati in secolul al XIII-lea chiar aici, in Alpii elvetieni. Au avut un instinct excelent si cautau fara greseala calatorii in necaz, chiar si sub un strat de zapada gros de metri. Dupa ce au gasit omul inghetat, ei sapau zapada in jurul lui si se culcau langa el pentru al incalzi pe sarac cu trupurile lor. Daca victima se putea misca, cainii se intoarceau spre el, astfel incat persoana sa poata bea un rom dintr-un butoi mic legat de piept. Din secolul al XIX-lea, cainele aducea si medicamente, iar in ziua de astazi – o faclie, astfel incat victima sa se poata marca pe zapada alba si chiar sa semnaleze rachete.

Sf. Bernard au o istorie glorioasa. Ei au salvat mai mult de doua mii de calatori pierduti. Fara ajutorul lor, oamenii puteau salva de la jumatate din acest numar – la o treime din supravietuitori. Un caine faimos, Barry, a aparat viata a patruzeci de oameni. El a aparat cu credinciosie la pas slujba monahala si a intregii sale vieti de caine – timp de doisprezece ani.

Sf. Bernard din manastire sunt acum fara munca. Serviciul de observare cu elicopterele si prognoza meteo imbunatatita au facut ca profesia lor sa fie aproape inutila. Cu exceptia cazului in care va fi trimis un semnal radio intarziat de catre un schior fara piedici – cainele il va intalni bucuros si il va conduce la locul de sedere peste noapte. Cainii stau linistiti in diferite parti ale canisei, fara a acorda vreo atentie vizitatorilor.

Dar calugarii spun ca in timpul iernii, pe timpul furtunilor deosebit de puternice, atunci cand sufla vanturi de gheata, acoperind manastirea cu zapada, niciun caine nu doarme bine. Daca e nevoie de ei? Instinctul puternic de salvatori le excita sangele, ii iminge la cautari, sa ajute oamenii …