Odata cu izbucnirea primului razboi mondial, a aparut o amenintare pentru unitatea nationala elvetiana: elvetieni francofoni simpatizau in mare parte cu Franta si simpatizantii elvetieni vorbitori de limba germana – cu Germania. Mobilizarea de patru ani a pus o povara grea pentru economia tarii, a existat un deficit de materii prime industriale, somajul crestea, nu exista suficienta hrana. Nemultumirea generala a avut ca rezultat greve in masa in noiembrie 1918.

In 1919, Geneva a fost aleasa ca sediu al Ligii Natiunilor. Elvetia a devenit membru al acestei organizatii numai dupa dezbaterile nationale aprinse si dupa ce a primit garantii de neutralitate. Izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial a facut ca populatia tarii sa fie mai unita: putini din Elvetia au salutat nazismul. Strategic, insa, pozitia confederatiei era mult mai vulnerabila, deoarece era inconjurata de puteri totalitare.

Politica externa a Elvetiei

Odata cu sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Liga Natiunilor a incetat sa mai existe. Elvetia a decis sa nu se alature in organizatia nou creata a Natiunilor Unite (ONU) si a dobandit statutul de observator, ceea ce a facut posibila gazduirea sediului european de la Geneva si a mai multor organizatii specializate ale ONU, inclusiv Organizatia Internationala a Muncii si Organizatia Mondiala a Sanatatii. Elvetia a considerat ca refuzul de a se alatura ONU este cea mai buna modalitate de a-si mentine pozitia independenta ca tara neutra, cu un echilibru in permanenta schimbare a fortelor pe scena mondiala. Aceasta decizie a consolidat pozitia Elvetiei in politica internationala. Aceasta tara este membra a mai multor organizatii ONU: Curtea Internationala de Justitie, Organizatia Natiunilor Unite pentru Alimentatie si Agricultura (FAO), Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO) si Oficiul Inaltului Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati. Elvetia ofera asistenta semnificativa tarilor in curs de dezvoltare.

Respectand politica traditionala de neutralitate, Elvetia in anii 1950 si inceputul anilor 1960 a intampinat mari dificultati in participarea la diverse planuri de integrare europeana. In 1948, ea a aderat la Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana, dar s-a abtinut sa se alature Comunitatii Economice Europene (ulterior – Uniunea Europeana, UE). Obiectivele politice evidente ale acestei organizatii erau inacceptabile Elvetiei. Cu toate acestea, a devenit una din tarile fondatoare ale Asociatiei Europene a Liberului Schimb in 1959, iar in 1963 s-a alaturat Consiliului Europei, demonstrandu-si din nou interesul pentru cooperarea europeana. In 1972, un referendum national a ratificat un acord de liber schimb cu UE, potrivit caruia, pana in 1977, taxele la toate produsele industriale au fost treptat ridicate. In 1983, Elvetia a devenit un membru cu drepturi depline al grupului Zece, asociatia celor mai mari contribuitori la Fondul Monetar International (FMI).

Schimbari politice si sociale in Elvetia

Elvetia s-a confruntat cu o problema interna severa in anii ’60. Mai multe districte de limba franceza situate in Muntii Jura, in cantonul Bernei, au cerut formarea unui nou canton. Aceasta a intampinat rezistenta din partea populatiei germanofone din aceasta regiune. Pentru a preveni confruntarile, trupele federale au fost dislocate acolo. La inceputul anilor ’70, alegatorii din cantonul Bernes au aprobat un referendum in districtele de limba franceza privind secesiunea. In urma unei serii de plebiscite de-a lungul anilor, trei dintre cele sapte judete si mai multe comunitati de frontiera au votat pentru crearea unui nou canton. Acest nou canton se numeste Jura. Decizia a fost apoi aprobata la un referendum national in 1978, iar noul canton s-a alaturat confederatiei in 1979.

In anii ’60, a existat o tensiune considerabila in jurul numarului mare de lucratori din sudul Europei care veneau sa lucreze in Elvetia. In ciuda caracterului international traditional al tarii si a nevoii strainilor de a participa la viata economica, multi elvetieni au fost ostili migrantilor din sudul Europei si i-au gasit vinovati de problemele interne ale tarii, cum ar fi lipsa locuintelor. In conformitate cu aceasta, guvernul a impus restrictii care au redus drastic ponderea strainilor intre lucratori. Miscarea politica, care a necesitat o reducere suplimentara a numarului de lucratori straini, nu a castigat mult sprijin la alegeri, dar a fost in masura sa organizeze referendumuri in 1970, 1974 si 1977 privind modificarile constitutionale pentru a limita ponderea strainilor in populatia elvetiana. Aceste propuneri nu au primit aprobare, dar incercarile de a limita prezenta strainilor in Elvetia nu s-au oprit in anii 1980-1990. In 1982, alegatorii au respins o propunere guvernamentala de liberalizare a regulilor de sedere a lucratorilor straini si a familiilor acestora, iar in 1987 imigratia a fost si mai limitata. In 1994, participantii la referendum au aprobat inasprirea legii privind sederea strainilor. Cu toate acestea, contingentul lucratorilor straini ramane mare – 25% din numarul total de angajati. In acelasi timp, numarul cetatenilor straini cu domiciliul in Elvetia a crescut la aproximativ 1,4 milioane, multi dintre ei fiind refugiati din Bosnia si Hertegovina si tari in curs de dezvoltare.

La mijlocul anilor ’80, guvernul elvetian a incercat sa puna capat izolarii tarii si sa incheie o serie de acorduri bilaterale si multilaterale cu tarile UE. La un referendum din 1986, alegatorii elvetieni au respins coplesitor o propunere guvernamentala de aderare la ONU, dar sase ani mai tarziu au votat pentru participarea Elvetiei la FMI si la Banca Mondiala. In decembrie 1992, la sapte luni dupa ce guvernul si-a anuntat intentia de aderare la UE, populatia a respins propunerea de aderare la Spatiul Economic European, care din ianuarie 1994 a inclus tarile Asociatiei Europene de Liber Schimb cu UE intr-o singura zona de liber schimb.

Atitudinea Elvetiei fata de consolidarea treptata a UE a ramas un obstacol pentru politica externa a tarii la sfarsitul anilor 90. Alegerile din 1995 au relevat o polarizare din ce in ce mai mare a opiniei alegatorilor pe aceasta tema. Cel mai mare succes a fost obtinut pe de o parte de social-democratii, care sustin activ integrarea, iar, pe de alta parte, de Partidul Elvetian de dreapta, care se pronunta nu numai impotriva aderarii la UE, ci si a participarii Elvetiei la Spatiul Economic European si la cooperarea Elvetiei cu alte uniuni comerciale si politice. Decizia luata in 1996 privind participarea fortelor armate elvetiene la manevrele si programele tehnologice ale organizatiei Parteneriatul pentru Pace a provocat proteste violente in tara.

Controversa asupra contributiilor monetare ale victimelor genocidului nazist

La sfarsitul anilor ’90, guvernul elvetian a fost implicat intr-o disputa internationala privind returnarea de catre bancile elvetiene private a aurului ai altor bunuri valoroase confiscate de Germania nazista in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial de la victimele genocidului. Subiectul discutiei au fost si depozitele in numerar si obiectele de valoare plasate de evreii europeni la bancile elvetiene inainte si in timpul razboiului, pentru a le proteja de capturarea de catre nazisti.

Imediat dupa razboi, Elvetia a acceptat sa returneze depozitele furate victimelor si moștenitorilor acestora. Cu toate acestea, in litigiile care au atras multa atentie publica la mijlocul anilor ’90, reclamantii privati si grupuri de avocati evrei au argumentat ca Elvetia nu si-a indeplinit obligatiile si au acuzat bancile elvetiene ca au interzis mostenitorilor sa acceseze conturile „inghetate” ale contribuabililor morti.

Din 1996, politicienii si organizatiile locale si federale americane au lansat o campanie de returnare a asa-numitului Aurul nazist si multe municipalitati americane, inclusiv orasul New York, au amenintat ca vor aplica sanctiuni economice impotriva bancilor elvetiene, daca acestea din urma refuza sa ii ajute pe reclamanti. In august 1998, grupul bancar Schweizerische Creditanstalt si SBF au convenit sa platească 1,25 miliarde USD compensatii pentru victimele genocidului si mostenitorii acestora. Dupa aceea, amenintarea cu sanctiuni a fost oprita.

Controversa a deteriorat prestigiul international al Elvetiei si a provocat un val de indignare in aceasta tara. Mass-media din Statele Unite si tarile europene infatisau adesea pe bancherii si diplomatii elvetieni ca persoane extrem de neplacuti, care au aratat indiferenta fata de procesele victimelor genocidului. S-a atras atentia publicului si asupra ajutorului care a venit in Germania din Elvetia. In ciuda neutralitatii tarii, industriasii elvetieni i-au furnizat lui Hitler materii prime si produse industriale. Multi politicieni elvetieni au descoperit ca cercurile oficiale ale SUA ii infatiseaza ca niste raufacatori; elvetienii erau de parere ca acordul incheiat a fost o predare la presiunea externa, umilitor pentru natiune in ansamblu.

Lupta pentru drepturile femeilor in Elvetia

Miscarea pentru acordarea dreptului de vot femeilor, care a avut succes pentru prima data in cantoanele de limba franceza la sfarsitul anilor 1950, si-a atins obiectivul sau principal doar in 1971, cand femeile au obtinut dreptul de a vota si a fi alese la alegerile federale. Cu toate acestea, intr-un numar de cantoane, femeile au fost inca impiedicate mult timp in exercitarea drepturilor de vot la alegerile locale. In 1991, in cantonul germanofon din Appenzell-Innerroden, ultimul teritoriu al Elvetiei, care s-a opus la emanciparea femeilor, au primit dreptul de a participa la intrunirile anuale ale alegatorilor.

Urmatorul pas a fost adoptarea In 1981 a unui amendament constitutional care garanteaza egalitatea drepturilor femeilor. In 1984, Elizabeth Kopp a devenit prima femeie aleasa in consiliul federal. In 1985, femeilor li s-au acordat drepturi egale in familie (inainte de aceasta, sotul era considerat seful familiei, ceea ce-i permitea sa gestioneze unilateral finantele familiei si sa nu-i permita sotiei sale sa lucreze). In 1991, consiliul orasului Berna a decis ca componenta sa nu ar trebui sa includa mai mult de 60% din acelasi sex.

Masurile de mediu.

Pozitia elvetiana de tranzit in sistemul de transport meridional european cu camioane grele a complicat situatia de mediu pe drumurile montane din tara. In plus, fumurile de esapament au contribuit la distrugerea padurilor care protejeaza satele elvetiene de avalanse si noroi. Pentru a reduce emisiile de esapament provenite din vehicule, guvernul elvetian a introdus taxe in 1985, a stabilit o limita de greutate pentru masini (28 de tone) si a restrictionat traficul pe timp de noapte si in weekend. La referendumul din 1994, alegatorii au aprobat decizia ca pana in 2004 marfurile comerciale straine sa fie transportate prin Elvetia doar pe calea ferata.

Dezvoltarea economiei.

Pana la sfarsitul anilor 1980, Elvetia a avut un buget excedentar. Economia sa era caracterizata de inflatie scazuta, somaj redus si rate ale dobanzii scazute. In 1988 si 1989 bugetele au fost reduse cu un exces de venituri de 900 de milioane si, respectiv, 300 de milioane de dolari, somajul in 1987 a atins un nivel record de 0,7%. Cu toate acestea, inflatia in crestere (6% in 1991) a determinat Banca Nationala Elvetiana sa mareasca ratele dobanzilor si sa limiteze emisiile de bani. La inceputul anilor 1990, a existat o recesiune in economia tarii. Desi in 1991-1993 produsul intern brut a scazut cu mai putin de 1%, rata somajului in 1992 a ajuns la 3,6%, iar la sfarsitul anului 1993 – 4,5%, in principal din cauza reducerii numarului de locuri de munca in constructii si inginerie. In 1994, au existat semne de redresare economica, in special in domeniul serviciilor financiare internationale, dar somajul din industria prelucratoare si din alte sectoare de productie a continuat sa creasca. In 1997, conditiile s-au imbunatatit din cauza exporturilor crescute, cererea a revenit, investitiile au crescut, dar investitiile in constructii au continuat sa scada.

Istoria moderna a Elveției

Controversa asupra contribuțiilor monetare ale victimelor genocidului nazist

Facebook Comments Box