Istoria Elvetiei

Crearea Confederatiei Elvetiene

Printre triburile celtice care au locuit teritoriul Elvetiei in perioada preistorica, au iesit in evidenta elvetii, care au devenit aliati ai romanilor dupa ce au fost infranti de Iulius Cezar in batalia de la Bibrakt in 58 i.e.n. In 15 i.e.n. de catre Roma au fost, de asemenea, subjugati retii. In urmatoarele trei secole, influenta romana a contribuit la dezvoltarea culturii populatiei si la romanizarea ei.

In secolele IV – V teritoriul Elvetiei actuale a fost capturat de triburi germanice din Germania si Burgundia. In secolele VI – VII a devenit parte a regatului francilor si in secolele VIII – IX a fost condus de Charlemagne si succesorii sai. Soarta ulterioara a acestor meleaguri este strans legata de istoria Sfantului Imperiu Roman. Dupa prabusirea imperiului carolingian, au fost cucerite de ducii svabi in secolul al X-lea, dar nu le-au putut tine sub stapanirea lor, iar regiunea s-a impartit in posesiuni feudale separate. In secolele XII – XIII s-au facut incercari de unire a acestora sub stapanirea marilor feudali, precum Tseringen, fondatorii Bernei si Fribourgului si Habsburgilor. In 1264, Habsburgii au dobandit o pozitie dominanta in estul Elvetiei. In vest, contii de Savoy au devenit dominanti.

Habsburgii au intampinat o rezistenta puternica atunci cand au incercat sa uneasca toate pamanturile, revocand privilegiile unor comunitati locale. In centrul acestei rezistente se aflau tarani care traiau pe vaile muntilor Schwyz (de unde si numele tarii Elvetia), Uri si Unterwalden. Situate pe un drum important dincolo de Pasul St. Gotthard, aceste cantoane forestiere au beneficiat de lupta dintre imparatii dinastiei Hohenstaufen si papalitate. In 1231, Uri, si in 1240, Schwyz a primit drepturile teritoriilor imperiale ale Sfantului Imperiu Roman, eliberate de dependenta de micii domni feudali. Dupa moartea imparatului Frederic al II-lea in 1250, a inceput o perioada de declin in imperiu, marcata de un razboi civil in timpul Marelui Interregn din 1250–1273. Habsburgii, care nu recunosteau drepturile lui Uri si Schwyz, au incercat in 1245–1252 sa cucereasca Schwyz. Uri si Unterwalden le-au venit in ajutor, dupa ce au intrat intr-o alianta temporara. In august 1291, comunitatile elvetiene au incheiat o alianta defensiva permanenta si au semnat un acord cunoscut sub numele de „Uniunea eterna”, prima dovada documentata a cooperarii dintre cantoanele forestiere. Din acest an incepe istoria oficiala a statului elvetian. O parte din legenda traditionala despre aceste evenimente, asociata cu numele lui William Tell, nu este confirmata in documentele istorice.

Cresterea si extinderea confederatiei

Primele dovezi ale puterii confederatiei au fost date in 1315, cand muntenii de sus ai cantoanelor forestiere Uri, Schwyz si Unterwalden s-au confruntat cu trupele superioare ale Habsburgilor si aliatii lor. La batalia de la Morgarten, au castigat, care este considerata una dintre cele mai importante victorii din istoria Elvetiei. Aceasta victorie a determinat alte comunitati sa se alature confederatiei. In 1332–1353 orasele Lucerna, Zurich si Berna, comunitatile rurale din Glarus si Zug au incheiat acorduri separate cu cele trei cantoane unite, formand o serie de confederatii. Desi aceste acorduri nu aveau o baza comuna, ele au putut asigura principalul lucru – independenta fiecaruia dintre participanti. Dupa ce au fost invinsi in luptele de la Zempach in 1386 si Nefels in 1388, Habsburgii au fost nevoiti sa recunoasca independenta cantoanelor, unite intr-o confederatie.

La inceputul secolului al XV-lea membrii confederatiei s-au simtit suficient de puternici pentru a merge in ofensiva. In timpul numeroaselor razboaie si campanii impotriva habsburgilor austrieci si a Sfantului Imperiu Roman, ducii de Savoia, Burgundia si Milano si regele francez Francis I, elvetienii au castigat o reputatie de razboinici magnifici. Dusmanii se temeau de ei si erau respectati de aliati. Pe parcursul „epocii eroice” a istoriei elvetiene (1415-1513), teritoriul confederatiei s-a extins datorita adaugarii de noi pamanturi in Argau, Thurgau, Vaud si, de asemenea, la sud de Alpi. Au fost create 5 cantone noi. In 1513-1798, Elvetia a devenit o confederatie de 13 cantoane. Pe langa acestea, confederatia includea terenuri care au intrat intr-o alianta cu unul sau mai multe cantoane. Nu a existat o autoritate centrala permanenta: se convocau periodic All-Union Sejm, unde numai cantoanele aveau dreptul de vot. Nu a existat nici o administratie, armata si finante pentru toate Uniunile, iar aceasta situatie a continuat pana la Revolutia Franceza.

De la Reforma la Revolutia Franceza

In 1523, Huldrich Zwingli a contestat Biserica Romano-Catolica si a condus miscarea de reforma religioasa din Zurich. El a fost sprijinit de rezidenti din alte cateva orase din nordul Elvetiei, dar in mediul rural a intampinat rezistenta. In plus, diferentele au aparut la aripa radicala anabaptista a adeptilor sai din Zurich. Curentul protestantismului zwinglian a fuzionat ulterior cu cursul lui Jean Calvin de la Geneva la Biserica Reformata Elvetiana. Deoarece cantonele Elvetiei centrale au ramas catolice, o scindare religioasa era inevitabila. Dupa scurte confruntari religioase, s-a stabilit un echilibru aproximativ intre ambele religii. In 1648, independenta Elvetiei fata de Sfantul Imperiu Roman a fost recunoscuta oficial prin Tratatul de Westfalia.

Viata politica a Elvetiei in secolul al XVIII-lea era calma. In „Epoca iluminarii” a devenit faimos naturalistul si poetul Bernese Albrecht von Haller (1708-1777), istoricul I. von Müller, precum si filosoful Jean-Jacques Russo, originar din Geneva, si marele profesor si umanist din Zurich, I. G. Pestalozzi. In aceasta perioada, un flux de oaspeti straini s-au napustit in Elvetia, printre acestia – Voltaire, Gibbon si Goethe.

Revolutia si restaurarea Confederatiei

Revolutia franceza a avut un efect profund asupra Elvetiei, atat din punct de vedere politic, cat si filosofic. In 1798, trupele franceze au invadat tara si au ocupat-o. Francezii au furnizat cantoanelor cucerite o constitutie, care a inlocuit federatia libera cu o „Republica Helvetica unica si indivizibila”. Ideile revolutionare ale democratiei, libertatilor civile si puterii centralizate pentru prima data in istoria Elvetiei au dus la crearea unui guvern centralizat puternic. Constitutia din 1798, creata pe baza constitutiei primei Republici Franceze, a acordat elvetienilor toate drepturile egale in fata legii si un cod de libertati civile. Cu toate acestea, ea pretindea la federalismul traditional si multi elvetieni nu au dorit sa o recunoasca. Lupta dintre federalisti, adversarii noului sistem si centralistii care l-au sustinut, s-a linistit temporar cand Napoleon Bonaparte a acordat republicii o constitutie cunoscuta sub numele de „Actul de mediere” in 1802. Ea a refacut multe dintre fostele privilegii ale cantoanelor si a extins numarul de cantoane de la 13 la 19.

Dupa infrangerea lui Napoleon, cantoanele s-au disociat de regimul impus de francezi si au incercat sa reinvie fosta confederatie. Dupa lungi negocieri, Tratatul Uniunii a fost elaborat si semnat in septembrie 1814. El a proclamat unirea a 22 de cantoane suverane, dar nu a indicat ca acestea formeaza un singur stat. In declaratia Congresului de la Viena (martie 1815) si a Tratatului de pace de la Paris (noiembrie 1815), marile puteri au recunoscut neutralitatea eterna a Elvetiei.

Razboiul civil si noua constitutie

In urmatoarele trei decenii, in Elvetia a crescut sentimentul liberal. Ca raspuns la actiunile radicalilor in Uniunea Sejm si in unele cantoane (inchiderea manastirilor din Argau, expulzarea iezuitilor), sapte cantoane conservatoare au format alianta defensiva Sonderbund. In 1847, Sejmul, cu o mica majoritate de voturi, anunta dizolvarea acestei asociatii. Armata federala, condusa de generalul Guillaume Dufour, a castigat razboiul civil inainte ca puterile europene sa poata interveni in conflict.

Ca urmare a victoriei asupra Sonderbund, a fost adoptata o noua constitutie (1848). S-a ajuns la un echilibru intre aspiratiile centralistilor radicali si ale conservatorilor federalisti. Dintr-o alianta fragila a statelor cantonice, Elvetia a devenit un stat unic. A fost creat un organ executiv permanent sub forma unui consiliu federal format din sapte membri, ales de legislativ din doua camere – consiliul national si consiliul cantoanelor. Guvernul federal a fost imputernicit sa emita bani, sa reglementeze regulile vamale si, cel mai important, sa determine politica externa. Berna a fost aleasa capitala federala. Constitutia revizuita din 1874, cu modificarile ulterioare, a consolidat in continuare puterea guvernului federal fara a pune in pericol baza federala a statului elvetian.

In ultimele decenii ale secolului XIX s-a dezvoltat industria elvetiana, a inceput constructia cailor ferate. Materiile prime importate au fost prelucrate in produse de inalta calitate, care au intrat apoi pe piata mondiala.