Alpii Elvetieni

„Alpi sunt vai” – spune proverbul. Acest lucru ar trebui sa fie adevarat, caci Alpii sunt Vale, Lausanne, Gruyeres, Ticino … Vaile alpine sunt o lume a pantelor abrupte impadurite, varfuri celeste acoperite de zapada, vasti ghetari si paraie de gheata care curg prin mijlocul haosului de piatra, plonjand cascade zgomotoase de pe inaltimi ametitoare …

Fundul vailor este plin de gradini fara sfarsit. Aici, ca si cum pe un pamant taranesc fabulos cresc din belsug, mere si piersici, salata si rosii. Si la cateva ore de mers pe platourile inalte, domina vanturile reci care nu lasa in viata o singura planta slaba. Ziua si noaptea, in toate anotimpurile, aici fac zgomot raurile de munte iar toamna mult timp nu dispare ceata.

Cruci vechi de lemn sunt imprastiate de-a lungul versantilor si cu fiecare dintre ele este asociata o poveste trista. Adesea, alaturi de o astfel de cruce, sunt victimele unei avalanse sau a unei caderi de pietre. Monumentele vremurilor stravechi sunt peste tot – biserici ingropate in pamant cu fresce rafinate si altare din lemn sculptat, ruinele turnurilor si castelelor stapanilor locali, adaposturile vechi de contrabandisti. Se varsa in Raine, Ann si Ron micii afluenti din vaile laterale, ascunzand multe minuni create de natura – gramezi ciclopice de pietre, alunecari colosale de teren si lacuri intunecate adanci, care dau nastere la un sentiment de neliniste incontestabila, poieni luminoase si stralucitoare de pin de munte, a carei liniste solemna este incalcata numai de strigatele pasarilor rare …

Muntii sunt plini de ecouri ale evenimentelor istorice – bataliile aprige ale locuitorilor din vai cu invadatorii straini, razboaie taranesti. Prin coridoarele inguste ale vailor de-a lungul mileniilor au trecut multe natiuni. Dealurile Valera si Tourbillon isi amintesc vremurile in care legionarii romani ofereau jertfe zeilor lor la picioarele lor, Valea Sarnenului isi aminteste de friseni, iar Saint Bernard isi aminteste de celti. Opt sute de ani mai tarziu, maurii au stapanit aceste treceri, iar la sfarsitul secolelor XVIII-XIX trupele lui Napoleon au marsat aici …

Dar sunetul ciudat nu arata ca vocea unei buccine romane, a unui flaut arab, a unei trompete franceze, desi suna din trecutul indepartat … Acesta este cornul unui cioban din Flimserstein, din cantonul Grisons. In urma cu cateva sute de ani, un cioban care a ramas anonim statea pe o terasa inalta a unei stanci din apropierea cetatii Belmont si, deodata, a vazut un mare detasament armat – era un dusman de lunga vreme al locuitorilor din vale, contele de Montfon. Portile cetatii erau deschise, asa cum trebuia sa fie in timpul zilei. Intr-o linie dreapta – peste prapastie – distanta era de o aruncare de piatra pana la cetate, pe carare insa – o jumatate de zi. Contele era incomparabil mai aproape de cetate. Atunci ciobanul si-a luat cornul alpin si a suflat in el pana cand portile cetatii nu s-au inchis. Dar a trebuit sa sufle atat de tare, incat i-au crapat plamanii, iar ciobanul mort s-a prabusit pe stanca …

Desigur, astazi iubitorii moderni canta. Dar „gatul” cornului modern nu este mai slab decat al celui vechi. Si ecoul alpin nu s-a saturat deloc din cele mai vechi timpuri pentru sa multiplice si sa amplifice sunetele. Prin urmare, doar pereche de iubitori de muzica moderna sunt suficienti pentru a crea impresia ca coarnele sufla la fiecare capat al vaii. Iar iubitorii nu sunt atat de putini – nu mai putini decat, sa zicem, chitaristi amatori.

Numarul acestora este redus doar prin faptul ca cornul alpin este inca realizat pe jumatate intr-un mod artizanal. Este confectionat din brad, in timp ce trunchiul copacului trebuie sa fie complet drept, cu un diametru de aproximativ sapte centimetri de la un capat si trei de la celalalt. Cand se usuca trunchiul, incep sa-l gaureasca din fund, reducand treptat diametrul gaurii. Singura imbunatatire tehnica a acestei etape de lucru este aceea ca burghiul poate fi folosit nu mecanic, ci electric, ca un bor al unei masini dentare, cu un maner flexibil. Clopotul este taiat separat din o bucata de brad adecvat si lipit de partea extinsa. Piesa bucala era decupata impreuna cu teava din secolul al XVI-lea si al XVII-lea, dar s-a dovedit aproximativ, acum folosesc plug-in, dar si lucrari manuale.

Lungimea unui astfel de corn este, de obicei, un metru si jumatate, pentru semnale si ciobeni este mai lung si sunt de doi metri si jumatate. Din cauza umezelii si a schimbarilor de temperatura, peretii subtiri ai cornului se deformeaza usor si pot aparea fisuri in ele. In antichitate, coarnele erau infasurate in scoarta de mesteacan sau canepa, dupa ce erau tinute in rasina. Ulterior, au inceput sa se foloseasca radacinile inmuiate de brad sau taiate de-a lungul tulpinilor de stuf. Acum capacilitatile tehnice s-au extins – instrumentele sunt presarate cu rumegus mic de la nuc si lacuite.

Compozitori din secolele XVI-XIX, folosind mijloace muzicale pentru a picta scene pastorale, au folosit melodii scrise pentru cornul alpin. Uneori, cornul insusi era introdus curajos in orchestra (cum ar fi, de exemplu, in opera William Tell a lui Rossini), care ii dau cu usurinta numele nu fara a pretinde exotismul – „ecoul Alpilor”. Celebrul cantat elvetian „yodel”, apropo, corespunde notei fa-diez al cornului alpin.

Nunti, sarbatori, inmormantari si acum nu au loc fara un corn alpin. El nu este considerat ceva mai arhaic decat, sa zicem, acordeonul sau decat o orga veche intr-o biserica …